Cardinalul Fernando Filoni despre Biserica Catolică din China (I)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Cardinalul Fernando Filoni despre Biserica Catolică din China (I)

[2019-02-05]

Cardinalul Fernando Filoni
Cardinalul Fernando Filoni, prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor, a urmărit drumul delicat şi complex al Bisericii catolice din China începând din anul 1992, an al sosirii sale la Hong Kong. Tot în acei ani se ajungea la dezgheţul diplomatic dintre Republica Populară Chineză şi Sfântul Scaun, cu primele contacte între exponenţi ai Secretariatului de Stat şi ministerul afacerilor externe de la Pechin. L’Osservatore Romano a publicat pe 3 februarie a.c. un interviu cu acest prelat, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru InfoSapientia.ro. Redăm prima parte.

– Eminenţă, de câţiva ani sunteţi la conducerea Dicasterului Sfântului Scaun competent pentru evanghelizare, cu referinţă deosebită la teritoriile aşa-numite „de misiune”. Care este valoarea pastorală pe care o întrevedeţi în „Acordul Provizoriu cu privire la numirea Episcopilor”, care a fost semnat între Sfântul Scaun şi guvernul chinez la 22 septembrie 2018?
– Cu privire la valoarea pastorală a Acordului Provizoriu mi simt în mod deosebit interpelat, tocmai datorită competenţei pe care Dicasterul pe care îl conduc o are în însoţirea Bisericii din China; dar nu cred că pot să spun mai mult şi mai bine decât a scris Papa Francisc în mesajul adresat catolicilor chinezi în septembrie 2018. Citez literal: „… Acordul Provizoriu… este rod al dialogului instituţional lung şi complex al Sfântului Scaun cu autorităţile guvernamentale chineze, inaugurat deja de Sfântul Ioan Paul al II-lea şi continuat de Papa Benedict al XVI-lea. Prin acest parcurs, Sfântul Scaun nu avea – şi nu are – în suflet decât să realizeze finalităţile spirituale şi pastorale proprii ale Bisericii, adică să susţină şi să promoveze vestirea Evangheliei şi să obţină şi să păstreze unitatea deplină şi vizibilă a comunităţii catolice din China” (nr. 2). De asemenea: „Acordul Provizoriu semnat cu autorităţile chineze, deşi se limitează la câteva aspecte ale vieţii Bisericii şi este în mod necesar perfectibilă, poate contribui – la rândul său – la scrierea acestei pagini noi a Bisericii catolice din China. El, pentru prima dată, introduce elemente stabile de colaborare între autorităţile statului şi Scaunul Apostolic, cu speranţa de a asigura comunităţii catolice buni păstori” (nr. 5).
În definitiv, deşi împărtăşesc unele perplexităţi, exprimate din mai multe părţi datorită dificultăţilor care mai rămân şi datorită celor care vor putea să se arate pe parcurs, simt că în Biserica Catolică din China există o mare aşteptare de reconciliere, de unitate, de reînnoire, pentru o reluare mai hotărâtă a evanghelizării. Nu se poate rămâne pe loc într-o lume care, din multe puncte de vedere, aleargă cu viteze supersonice dar care, în acelaşi timp, experimentează necesitatea urgentă de a redescoperi valorile spirituale şi umane care să dea speranţă solidă vieţii persoanelor şi adevărată coeziune societăţii. Într-un cuvânt, tot, toate acestea sunt ceea ce creştinismul poate oferi Chinei de astăzi. Trebuie să mai spun că, primind multă corespondenţă de la ecleziastici chinezi, precum şi întâlnind Episcopi, preoţi, călugăriţe şi laici, am perceput mereu dorinţa lor ca Biserica din China să revină la „normalitate” în contextul Bisericii Catolice.
– Eminenţă, aţi citat „Mesajul Papei Francisc adresat catolicilor chinezi şi Bisericii universale” din 26 septembrie 2018. Există discordanţă sau corelaţie între aceste Mesaj şi „Scrisoarea Papei Benedict al XVI-lea către catolicii chinezi” din 27 mai 2007? Şi ce anume s-a schimbat între timp?
– Uitaţi-vă, în scrisoarea Papei Benedict al XVI-lea, amintită bine de Dvs, în afară de multe alte învăţături preţioase se afirmă în mod substanţial două lucruri: primul este că starea de clandestinitate este justificată atât timp cât o cere tutelarea vieţii şi apărarea credinţei în circumstanţe potrivnice, de exemplu acolo unde şi până când se pretinde să se impună ideologii care nu sunt conciliabile cu conştiinţa şi doctrina catolică; al doilea este că şi în situaţii dificile şi complexe se pot lua decizii şi să pot face alegeri în măsura în care nu dispare capacitatea de discernământ pastoral, care depinde de Episcop, în vederea binelui mai mare al propriei comunităţi diecezane. În scrisoarea Papei Benedict al XVI-lea exista deja intuiţia că istoria merge, evoluează, şi că, schimbându-se contextele istorice în care oamenii şi popoarele interacţionează între ele, se schimbă cu adevărat şi organizarea gândirii, elaborarea conceptelor şi interpretarea formulelor sociale care stau la baza vieţii noastre. Ceea ce mesajul Papei Francisc adaugă la învăţătura, valabilă şi actuală, a Papei Benedict al XVI-lea, este probabil atenţia faţă de vindecarea amintirii pentru a da pagina; este o privire în mod clar îndreptată spre viitor pentru a inspira o proiectare pastorală pentru Biserica din China. Lucru care – desigur – nu se va putea realiza fără unitatea cordială a păstorilor în protagonismul deplin al catolicilor chinezi pe de o parte, şi încrederea autorităţilor civile pe de altă parte, care trece şi prin dialogul cu Scaunul Apostolic.
Tocmai pentru a ajunge la aceasta, tocmai „cu scopul de a susţine şi a promova vestirea Evangheliei în China şi de a reconstitui unitatea deplină şi vizibilă în Biserică, era fundamental să se trateze, în primul rând, problema numirilor episcopale” (nr. 3). Se pot spune multe lucruri cu privire la Acordul Provizoriu despre numirea Episcopilor semnat în septembrie 2018, cu excepţia faptului că este un fapt de importanţă istorică pentru Biserica din China. În lumina acordului care recunoaşte rolul special al Papei, acum ar trebui reinterpretat şi aşa-numitul „principiu de independenţă” în perspectiva raportului dintre autonomia pastorală legitimă a Bisericii din China şi comuniunea cu Succesorul lui Petru de care nu se poate face abstracţie. De aceea, sper că nu mai trebuie să se audă sau să se citească despre situaţii locale în care se instrumentalizează acordul cu scopul de a constrânge persoanele să facă ceea ce nu obligă însăşi legea chineză, cum ar fi înscrierea în Asociaţia Patriotică.
De fapt, Biserica spune nu unui „patriotism” care poate să însemne egoism, închidere sau control, spune da unei „iubiri a patriei” care poate să însemne respect faţă de rădăcini, cunoaştere a culturii, proiectare spre binele comun şi încredere instituţiilor faţă de proprii cetăţeni. Lucrăm, concret şi cu respect, cu autorităţile chineze. Ceea ce se va întâmpla de acum încolo, ceea ce va putea creşte bun, sperăm să vedem… cu ajutorul lui Dumnezeu şi contribuţia tuturor.
– Eminenţă, cineva a scris că, încredinţând Diecezele Episcopilor oficiali, anterior excomunicaţi, comunităţile aşa-numite clandestine din China vor rămâne lipsite de păstorii lor şi vor fi constrânse să capituleze, pentru a se adapta ideilor, regulilor, impunerilor pe care ele în conştiinţă nu le pot împărtăşi. În afară de aceasta, cineva spune că destinul catolicilor clandestini va fi acela de a fi absorbiţi de comunitatea oficială şi de a dispare. Dumneavoastră ce părere aveţi în această privinţă?
– În cultura chineză se recurge cu plăcere la imagini. Încerc să dau una, după modul meu de a vedea, expresivă. În China evanghelizarea, din care s-a născut Biserica, a fost unică; era un izvor de apă proaspătă care curgea şi avea trasabilitatea sa evidentă. Apoi datorită evenimentelor istorice s-a întâmplat ca şi cum ar fi căzut o piatră mare desprinsă din munte care întrerupe fluxul apelor; o parte din ele s-a scurs, curgând sub pământ, alta, printre ture şi ture, a continuat în schimb la suprafaţă. În aceşti ultimi 25-30 de ani, s-a început să se vorbească despre un drum care putea să ducă la regăsirea unităţii celor doi curenţi; s-a lucrat, s-au făcut rugăciuni şi au existat atâtea iniţiative şi gesturi care până acum au contribuit, cu evenimente alterne, la promovarea unităţii. Nu a fost uşor şi încă nu este uşor. Nu se pot ignora anii de conflict şi de neînţelegeri. Mai ales trebuie reconstruită încrederea, probabil aspectul cel mai dificil, faţă de autorităţile civile şi religioase care sunt la conducerea problemelor religioase şi între aşa-numitele curente ecleziale, oficial şi neoficial.
Aici, acum, nu este vorba de a stabili cine învinge sau cine pierde, cine are dreptate sau cine greşeşte. În cei şaizeci de ani de la crearea Asociaţiei Patriotice, toţi, în mod probabil inegal dar dramatic, au suferit, atât în sens fizic, cât şi moral. Nu putem ignora nici neliniştile interioare ale celor care au aderat, sau au fost constrânşi să adere, la principiul de „independenţă”, deci la ruperea relaţiilor cu Scaunul Apostolic. De câte ori, când eram la Hong Kong, am ascultat ecleziastici care îmi vorbeau despre suferinţa lor; şi tocmai pentru a veni în întâmpinarea acestor situaţii Papa Ioan Paul al II-lea, după evaluare atentă, a primit strigătul celor care cereau iertare şi cereau recunoaşterea canonică de Episcop al Bisericii Catolice. A fost diferită poziţia avută de Sfântul Scaun faţă de preoţi, faţă de care a prevalat principiul că poporul lui Dumnezeu are drept la Sacramente; pentru ei nu s-a vorbit despre „ilegitimitate”, deşi se recomanda mereu ca hirotonirile să fie făcute de Episcopi legitimi sau legitimaţi.
Îmi dau seama că unii pot crede că, în această fază, Sfântul Scaun pare să ceară o jertfă unilaterală, adică numai de la membrii comunităţii clandestine, care ar trebui, ca să spunem aşa, să se „oficializeze”, în timp ce membrilor „oficiali” nu li s-a cere nimic. Problema nu trebuie pusă în aceşti termeni; de fapt, nu este vorba despre o capitulare a „clandestinilor” în faţa „oficialilor” sau în faţa autorităţilor civile, în pofida aparenţelor, nici despre o victorie asupra comunităţii neoficiale. Într-o viziune mai eclezială nu se poate vorbi despre concurenţă sau motiv, ci despre fraţi şi surori în credinţă care se întâlnesc toţi în Casa comună; ceea ce Sfântul Scaun încearcă să facă de 30 de ani a fost să stimuleze cele două comunităţi să se reconcilieze regăsind şi revigorând propria identitate creştină şi catolică, printr-un drum comun spre realizarea cea mai deplină a ceea ce înseamnă a fi Biserică a lui Cristos în China astăzi. În considerarea constantă a Sfântului Scaun s-a spus mereu că în China nu sunt două Biserici, o „Biserică patriotică” şi o „Biserică fidelă” (jargoane folosite în mod obişnuit); în China, Biserica este una şi rănile care i-au fost provocate provin din interiorul său şi din exterior. Sensus fidei al poporului lui Dumnezeu a salvat Biserica din China de la schismă.
În contextul actual putem spune că energiile pentru a vindeca de suferinţe există; obiectivul este înalt şi va fi nevoie de contribuţia tuturor pentru a-l realiza complet. Am rămas foarte impresionat de câteva expresii recente ale Episcopului Wei Jingyi (un prelat până acum nerecunoscut de autorităţile civile), care într-un interviu a spus: „Trebuie să folosim acţiunile concrete pentru a vindeca rănile pe care le-am provocat în toţi aceşti ani Trupului mistic al lui Cristos, care este Biserica”. Apoi a adăugat: „Pe drumul Bisericii nu există perdanţi sau abandonaţi. Mergem cu toţii, mână în mână, cu Maria, … vedem şi că atâtea suferinţe de-a lungul drumului nu au căzut în nimic”. Acest drum îl va costa pe fiecare renunţări şi jertfe, dar şi asumarea de noi angajamente concrete, aşa cum cere Papa Francisc tuturor creştinilor fără deosebire: acum trebuie făcute gesturi de reconciliere şi de comuniune în adevăr şi în încrederea că Duhul Sfânt însoţeşte Biserica şi nu o abandonează.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1125, Ultimul acces: 2026-10-16 22:55:25

Timp total: 0.04s...

[]:1